Jurnalist in devenire

E pustiu.. E pustiu în sufletul meu fără tine

De fiecare dată când pleci undeva mai departe de mine în sufletul meu e pustiu. Vântul poartă de colo colo gândurile mele. Le ciocnește de pereții inimii, dar nu le lasă să prindă aripi. Se teme să nu fugă spre tine.

Când tu nu ești, am senzația că în sufletul meu a crescut o savană în care nu a fost un strop de ploaie de mult, foarte de mult. Sufletul e pustiu, lipsit de viață. Doar ciorchine purtate de vântul singuratății de moment populează sufletul meu. Când se lovesc de păreți-doare, doare atât de tare încât curg șiroaie de lacrimi. Dar nu sunt lacrimi obișnuite. Sunt lacrimi ce stropesc sufletul și-l îmbibă nu cu viață ci cu singurătate.

E prea pustiu în sufletul meu fără tine. Nimeni nu mai ia jucăriile, care noi le numeam sentimente și nu se mai joacă cu ele. Stau în colț uitate de toți. Stau și plâng. Plâng de durere. Durerea lor e asemeni unui ecou ce străbate întrega mea făptură.

Da, pustiu e în sufletul meu fără tine, fără căldura ta, fără mângâerile tale, fără privirea seducătoare. Chiar și pustiul Sahara e mai populat decât în sufletul meu fără tine.

Înțelegi, e o lume aparte acolo fără tine. E o lume moartă. Inima încetează a mai bate, sângele refuză să mai circule. Buzele se usucă fără doza zilnică de sărutări din partea ta. Doar ochii înlăcrimați mai continuă să te caute prin mulțime în speranța că te vor găsi.

Dacă ar intra altcineva în sufletul meu atunci când tu nu ești acolo, ar vedea cum arată marea moartă și ar înțelege că în mlaștină viață nu este. Totul e împietrit și neînsuflețit fără tine, e mort.

Întoarcete mai repede și adu-mi vântul de primăvară și ploaia de toamnă în suflet. Vreau  să înflorească iarăși merii și să cînte privighetoarele. Vreau  să fie totul așa cum a fost înainte de a părăsi sufletul meu atât de sensibilizat de prezența ta.

Vino,vino de-mi adă furtuna de emoții. Vino căci e pustiu în sufletul meu fără tine.