Jurnalist in devenire

”Orice clipă trebuie trăită cu mare dăriure”
Interviu cu Octavian Grigoriu, realizat de Eugenia Lujanscaia

Octavian Grigoriu

Regizor, profesor de teatru și un bun tată. Octavian Grigoriu se simte bine în toate cele 3 ipostaze și nu obosește de misiunea nobilă ce i-a rămas încă de la tatăl său Grigore Grigoriu, de a continua ceea ce n-a dovedit nici tata.

 La începutul anilor ’90 absolvește Școala de Teatru din cadrul instituție superioare de atunci, azi Academia de Arte Frumoase. Apoi a urmat o primă specializare, azi ar fi un masterat, în cadrul Studioului Moldova-Film, aici fiind organizate cursuri post-universitare pentru a iniția niște tineri în cinematografie, și anume regia fimului documentar. Aceste cursuri au fost create în cadrul Ministerului Culturii. După absolvire a lucrat o scurtă perioadă la Moldova-Film. Debutul profesionis a fost în cinematografie în cadrul filmului documentar.

Cât de productivi au fost primii ani de activitatea în calitate de regizor?

 În acea perioadă, țin minte, am făcut câteva scurt metraje. Unul dintre acestea fiind ”Gol”. Proiecția ”Gol” este despre un meci de fotbal dintre femei. Apoi a urmat un alt scurt metraj numit ”Tenul”, despre tinerii din cadrul Institutului de Arte pe atunci, Facultatea de Plastice, care aveau drept modele niște femei în vârtă, foste profesoare, care fiind victimele regimului, pentru a mai agonisi ceva bani, erau nevoite să pozeze drep modele pentru tânăra generații de pictori. Era o chestie foarte jenantă. Chiar dacă erau și foste balerine care primeau plăcere expunându-ți nuditatea, însă lipsa de bani îi punea pe toți la încercare. Acesta fiind un alt subiect regizat.

Din pacate anii ’90 pentru mulți, dar și pentru mine au fost înspăimântători, deoarece Studioul Moldova-Film și-a încetat de facto existența. A mai rămas emblema și încăperea, însă filme nu se mai faceau. În acest moment eu am fost nevoit să trec drumul și să activez mulți ani în cadrul Studioluli Artistic ”Olimp”, fostul Studiou Literatura Arte, din cadrul Televiziunii Naționale, de pe atunci. Aici am facut un șir de cicluri: Steaua de Vineri, emisiune-eseu despre poezie; Spectroscop, emisiune dedicată artiștilor plastici; documentare televizate cum ar fi ”Trilogia eternă a întoarcerii”,  trei emisiuni despre Mircea Eliade, realizate cu o prezenatoare și autorul de scenariu Angela Aramă. A urmat emisiunea mea de autor, ”Formula Omului”, cei drept au ieșit doar câteva emisiuni. Aș considera-o un proiec al unei emisiuni eseu.

În cadrul acestei emisiuni am regizat și despre o societate aprte. Este vorba de societatea de boschetari care locuia în preajma gunoiștei de afară. S-a constata că acești mizerabili care colectau metale, hârtie, sticlă erau conduși de cine și aveau niște legi aparte.  Unii dintre ei aveau poze în care erau imortalizați ei, până a ajunge boschetari. ”Nu mă privi cum sunt eu acum, vezi cum am fost eu cândva, și judecă-mă după ceea ce am fost, ci nu după ceea ce sunt”, se justificau unii dintre ei, căci pentru dânșii poza înlocuia personajul. De fapt acest subiec răbufnea din dedesuptul societății, era o reflecție destul de precisă a structurii de lucruri care erau pe atunci in societate. Actualmente lucrurile nu  s-a schimbat, acea societate de boschetari de atunci o putem găsi și peste 20 de ani. Alți indivizi, dar aceleași legi eterne a gunoiștii.

Între anii 1993-1995 am făcut la Moscova alte cursuri de regie superioară, în domeniul filmului de ficțiune, în cadrul instituție abilitate, ГОС КИНО Россий, unde erau admise și persoane din Moldova. Am fost în clasa cunoscutului cineast rus, Constantin Hudeacov. În cadrul acestor studii am turnat un film de lung metraj, unicul la moment, care se numea ”Ștreanga papion”.

Teatru de operă și balet din București

Care sunt succesele în calitate de profesor de teatru?

În toamna anului 1995 am revenit în Moldova și am început să profesez în cadrul Facultatății de Arte Frumoase a Universității de stat din Moldova, formând o clasă de teatru popular ”Dialog”. Mai bine de 16 ani împreună cu studenții universității montăm spectacole. Împreună cu prima promoție am realizat un spectacol televizat numit ”Sacrificiul de dimineață”, despre o imaginară civilizație antică care în fiecare dimineață în ajunul răsăritului își sacrificau câte 8 tineri, jertfă pentru soarele care urma să răsară. Mentalitatea civilizației era axată pe principiul sacrificiului. Sacrificiul era instrumentul de diriguire a societății. Avea reflecții în societatea noastră, care la sfârșitul mileniului a sacrificat viitorul copiilor săi. Este vorba și de sistemul de invățamânt, în care dascălii au devenit niște manageri.

Spectacole montate:  ”Patima Roșie” de Mihai Sorbu, prezintă o melodramă care are aspecte froidiste, dar totuși reținută în niște tradiții clasice. A fost cu mult drag primită de public și studenți.

Fragment din piesa ”Visul Uncheșului”, București 2011

”Ivona-principesa Burgundiei” este un spectacol parabulă, în care cu multă ingeniozitate sunt contrapuse indulgența viciilor. Iubirea ca instrument al purgatoriului, de eliberare de aceste vicii.

”Visul uncheașului” după nuvela lui Dostoevski cu același nume. Marele scriitor rus, în toată creaţia sa, a cercetat adâncimile sufletului omenesc, ale omului care, în diferite situaţii, este mereu altul, cu stări sufleteşti dificile de care nu-i scutit nimeni pe durata vieţii sale.  Spectacolul scoate în evidență lăcomia și alte vicii omenești.

Ce va motivat să creați film omagiu lui Loteanu?

În 2007 am realizat un film de lung metraj, ”Lupul marilor drumuri”, film în memoria lui Emil Loteanu. Acest film a fost montat peste 4 ani de când trecuse în neființă și a venit ca un gest firesc al recunoștinței și a memorie vii a maestrului. Este un film portret, care conturează un drum, dar care nu abolește tema, deoarece Loteanu în expresiile sale este atât de polivalent încât nu-l poți cuprinde nici chiar în 6 episoade pe care le-am realizat recent: ”Clipa lui Emil Loteanu”. El a fost un om deosebit. Loteanu obsevra spațiul cu o intensitate debordantă. Avea o atenție deosebită. Obișnuia să citească ziare, să privească la televizor și să vorbească cu noi.

Îmi aduc aminte, odată m-a chemat la el acasă, pe atunci învățam la Moscova, dar mi-a spus să-mi iau cu mine niște sacoșe mari. Nu știam pentru ce. Am ajuns la el. M-a condus în biblioteca sa și mi-a arătat la un raft cu cărți și mi-a zis: ”Uite ia cărțile astea, ți le dăruiesc”. Eu nu am înțeles gestul, dar am început grijuliu să la pun câte pe una în sacoșe. ”Ce faci Octaviane? Cartea când o iai trebuie să o răsfoiești să primește plăcere și să vezi ce conține ea, ce informație aduce”, mi-a spus atunci cu blândețe de părinte Loteanu. De atunci am înteles că orice clipă trebiue trăită cu mare dăriure și cu rost.

La filmul lui Loteanu s-a plâns și s-a trăit extazul pe toate continentele lumii. Filmele lui au fost vizionate de peste un miliard de oameni.

Recent am asistat la serata de comemorare în Moscova,  în ziua când Loteanu ar fi împlinit 75 de ani și am înțeles că el și azi mai este prezent în memoria rușilor. Casa ciniaștilor de mult nu a mai cunoscut asemenea manifestare de amploare plină de temperament lotenian. Iar poeziile scrise de maiestru confirmă că el și-a supravețuit moartea. Mult m-am gândit cum s-ar putea ca această zi de 6 noiembrie să rămână perpetuă în timp și am hotărât să fac un film despre marele maiestru, căci toată viața sa a făcut doar film, și am editat și o colecție de versuri (de-a lui Loteanu), care poate fi mereu purtată în buzunarul interior. Atât de puțin pentru un om atât de mare.

Octavian Grigoriu și fiul saă Cristian Grigoriu

Știm ca aveți 4 copii, povesți-ne câte ceva despre ei.

Familia îmi este mare. Băiatul cel mai mare, Cristian, e la București, face școala de actorie. El e un vlăstar pe măsura bunicului său. Are trăsături comune și cu unchiul său, Traian Grigoriu, care a murit peste jumătate de an după moartea lui Grigore Grigoriu. Traian fiind un actor prin excelență, realizând o sumedenie de roluri, nu știu prin ce mister el și-a lăsat darul lui Cristi. Vocea lui în tonalități reverberează vocea lui Traian. Probabil într-un plan extraterestru spiritele sânt cumva prinse într-un joc reciproc, infinit de expresii.

Fata mai mare, Catinca e în clasa a VIII-a la Liceul de Arte Estetice și are un program artistic destul de vast: ansamblul de violoniști ”Taraful”, corul, vioara, etc.

Catinca visează să devină profesoară, iar acest lucru și mă înduioșează și mă bucură faptul că în zilele noastre o domnișoară dorește să devină călăuză în viața unor persoane în devenire, a unor puști.

Traian, băiatul mai mic, are 5 anișori. Într-un anumit sens e chiar filozof, ultima pierlă de a sa: ”Mai mult decât glumele îmi plac gumele”. Se află într-o continuă comunicare cu surioara sa mai mici Octavia, dânsa fiind mai micu cu doi ani. Ambii sunt peste măsură de inventivi. Calculatorul e jucăria lor preferată. Sunt doi melomani încrâncenați, adesea fredonează melodii cu o precizie surprinzîtoare.

Eu îi iubesc pe toți și indiferent ce drum își vor alege în viață eu îi voi susține în toate.